Sunt mai rău și mai viclean acum decât am fost vreodată în existența mea pământească. Oh, numai dacă aș fi ascultat.

Orice chin pamântesc ar fi mult mai bun decât acesta. Să moară o moarte lentă agonizantă din cauza cancerului; Sa moara intr-o cladire arzatoare ca victime ale atacurilor teroriste 9-11. Chiar și pentru a fi bătut în cuie pe o cruce după ce a fost bătut nemeritat ca Fiul lui Dumnezeu;

Dar pentru a le alege în funcție de starea mea actuală nu am nicio putere. Nu am acea alegere.

Înțeleg acum că acest chin și suferința este ceea ce a purtat Isus pentru mine. Cred că a suferit, a sângera și a murit pentru a-mi plăti păcatele, dar suferința lui nu a fost veșnică. După trei zile s-a ridicat în victorie asupra mormântului. Oh, cred că, dar este prea târziu.

Cum vechea melodie de invitație spune că îmi amintesc că am auzit de atâtea ori, sunt „One Day Toate Late”. TOTI suntem credincioși în acest loc groaznic, dar credința noastră se ridică la NICIODATĂ.

Este prea tarziu.

Nu există nicio ușurare, nici măcar o singură picătură de apă pentru a-mi răci limba umflată. Pentru a adăuga și mai multă mizerie acestui loc al chinurilor, știu că merit să fiu aici.

Îmi amintesc de acel predicator bătrân, în timp ce citea „Și fumul chinurilor lor se înalță în vecii vecilor: Și nu au odihnă nici zi, nici noapte” și acesta este poate cel mai rău lucru din acest loc groaznic.

AMINTESC.

Îmi amintesc de slujbele bisericii. Îmi amintesc invitațiile. Mereu m-am gândit că sunt atât de incurcate, atât de proaste, atât de inutile. Părea că sunt prea „dură” pentru astfel de lucruri. Văd totul altfel acum, mamă, dar schimbarea mea de inimă nu contează nimic în acest moment.

Am trăit ca un prost, m-am prefăcut ca un nebun, am murit ca un nebun și acum trebuie să sufăr chinurile și suferința unui nebun.

O, mamă,

cum îmi lipsește atât de mult confortul de acasă. Niciodată nu voi mai cunoaște mângâierea ta fragedă pe fruntea mea ferată. Nu mai sunt micul dejun cald sau mâncarea gătită acasă. Niciodată nu voi mai simți căldura șemineului într-o noapte de iarnă înghețată.

Acum, focul înghite nu numai acest trup pierit înfășurat cu durere dincolo de comparație, dar și focul mâniei unui Dumnezeu Atotputernic consumă ființa mea interioară cu o angoasă care nu poate fi descrisă corect în niciun limbaj muritor.

Îmi doresc să mă plimb doar printr-o luncă verde luxuriantă în primăvara anului și să văd florile frumoase, oprindu-mă să iau parfumul parfumului lor dulce.

În schimb, sunt resemnat la mirosul arzător de pucioasă, sulf și o căldură atât de intensă încât toate celelalte simțuri pur și simplu nu îmi dau greș.

Nu contează, nu există Duh Sfânt care să intervină în numele nostru. Rugăciunile sunt atât de goale, atât de moarte. Ele nu constituie altceva decât strigăte de milă la care știm cu toții că nu se va răspunde niciodată.

Vă rog să-i avertizați pe frații mei.

Eram cel mai în vârstă și credeam că trebuie să fiu „mișto”. Vă rog, spuneți-le că nimeni în Iad nu e mișto. Vă rog să-i avertizați pe toți prietenii mei, chiar și pe dușmanii mei, ca să nu vină și ei în acest loc al chinurilor. Oricât de groaznic este acest loc, mamă, văd că nu este destinația mea finală.

În timp ce Satana râde de noi toți aici și pe măsură ce mulțimile ni se alătură continuu în această sărbătoare a nenorocirii, ni se reamintește în mod constant că într-o zi în viitor, toți vom fi chemați individual pentru a apărea în fața Tronului Judecătorului Atotputernicului Dumnezeu.

Dumnezeu ne va arăta soarta noastră eternă scrisă în cărțile de lângă toate lucrările noastre nelegiuite.

Nu vom avea nicio apărare, nicio scuză și nimic de spus decât să mărturisim dreptatea damnării noastre în fața judecătorului suprem al întregului pământ.

Chiar înainte de a fi aruncați în destinația noastră finală de chin, Lacul de Foc, va trebui să privim fața celui care a suferit de bună voie chinurile iadului, pentru a putea fi izbăviți de la ei.

În timp ce stăm acolo, în prezența sa sfântă, pentru a auzi pronunțarea blestemării noastre, vei fi acolo Mama pentru a vedea totul.

Te rog iartă-mă că îmi atârnă capul în rușine, pentru că știu că nu voi putea suporta să vă uit la fața ta. Veți fi deja conformi cu imaginea Mântuitorului și știu că va fi mai mult decât pot sta.

Mi-ar plăcea să părăsesc acest loc și să mă alătur cu tine și cu atâția alții pe care i-am cunoscut de câțiva ani scurti pe pământ.